LA MULTI ANI ROMÂNIA!

marți, 30 noiembrie 2010

Cateva consideraţii personale privitoare la MAREA SARBATOARE NAŢIONALA


Eu nu stiu cat de lichea, cat de prost sau cat de rauvoitor poţi sa fii ca să te indoieşti – sincer sau nu – de faptul ca 1Decembrie este data cea mai importantă din toată istoria noastra naţională şi s-o pui , cu tipica  seninatate mediatico-politică (ca să n-o numesc altfel!) a momentului, în discuţie.
Aşa e, ca sunt şi alte date de o importanţa stralucitoare în cronologia noastra milenara, dar momentul astral cand pe hărţile atât de convulsionate ale Lumii te-ai aşezat ca STAT ÎNTREG şi reprezentat de toate madularele şi organele tale fireşti – citiţi provinciile alcatuitoare fireşti – reunite într-o organică vie, într-un corp viu, coerent antropo-geo-politic şi cultural, recunoscut şi, apoi, respectat ca atare, nu poate fi comparat, mai ales prin subevaluare, cu nimic altceva.
Sigur ca s-ar cuveni ca de Întai Decembrie să ne comemorăm exemplara jertfă întregitoare şi pe excepţionalii ei înfăptuitori, să ne lăudăm neasemuita realizare care fu „ pohta pe care au pohtit-o”, în veac, toţi adevaraţii români, să ne reamintim că PATRIA nu este o fragilă feminitate de iubit, ci  SUMA TUTUROR VALORILOR produse de românitate în toată existenţa ei pe pământul ( în ŢARA) de aşezare, cu mult înaintea oricăror altora cu false pretenţii întai stătătoare, SUMĂ AXIOLOGICĂ de cunoscut în amănunţime, de respectat fără rezerve, de trait şi de muncit în numele ei, sporind-o necontenit şi punând-o în rezonanţă creatoare cu  SUMA VALORILOR LUMII .
Îndraznesc, totuşi, să afirm că varianta encomiastă este îndreptăţită, este necesară, dar nu este suficientă tocmai din cauza stării limită in care ne aflăm şi a amintitei şi primejdioasei, deloc întâmplătoare, puneri în discuţie.
Iată de ce, dincolo de lumini şi de calde emoţii, eu îndrăznesc, aşa cum spuneam, să vă trag pentru cateva clipe, stimaţi confreri,  în zona de umbră, de cenuşiu, a unor PARADOXURI PUSE IN LUCRARE CHIAR DE NOI ÎNŞINE, paradoxuri a caror funcţie desfaşurată ne-a adus, după opinia mea, până „pe marginea prapastiei” şi, din păcate, care naşte şi monştrii împingători, pe la spate, în hăul fără întoarcere.  Iată – intr-o ordine pe care o puteţi stabili dumneavoastră – cateva dintre aceste  PARADOXURI pe aliniamentul cărora avem pretenţia, de mult prea multă vreme, că ne organizăm şi ne slujim apărarea,  în sensul cel mai larg şi mai naţional cu putinţă  :

·                     Producem galcevi elitiste mai complicate, mai „academice” şi mai pretenţioase decât oriunde altundeva, în Lume, dar din vâltoarea cărora aproape niciodata nu ne alegem cu vreo opera critica, filosofică, sau practic –aplicativă, de mare valoare.
·                     Suntem „creatori” de procese şi denunţuri publice, în serie largă, dar nu pentru a sancţiona, exemplar, infracţiuni şi crime, ci pentru a tranşa dispute de interese, sau priorităţi de gaşcă politică.
·                     Avem – se spune şi cred că aşa şi este – mari înzestrări, mari haruri de la Dumnezeu , dar toate eşecurile noastre probează, descurajant, folosirea acestora în totala contră a naturii şi a potenţialului lor.
·                     Dam dovadă de o mistuitoare sete, ca a unor rătăciţi în pustie, pentru recunoaşteri de merite, pentru primiri de laude şi mulţumiri, dar numai pentru propria preţioasă persoană, nu şi pentru ceea ce reprezentăm, ca entitate înfăptuitoare, împreună, neînţelegând că ocultarea sau chiar negarea meritelor ÎNTREGULUI  mistuie, fara de urmă şi urmare, contribuţia reală, efectivă, a farâmei care suntem fiecare dinte noi.
·                     Tânjim, tot strict individual, după „pantheon”, după monument şi inscripţie comemorativă, până intr-acolo încât unii dintre noi ar fi în stare să ordone testamentar lipirea epoleţilor de general pe suprafaţa braţelor crucii, la cimitir.
·                     Urâm retoric lichelismul, gudureala, pupindosismul, dar livrăm, azi, uneia dintre cele mai antiromâneşti puteri politico-administrative din câte au existat şi ne-au condus, o mulţime de cozi de topor, companii şi batalioane de atacatori virulenţi ai puţinilor patrioţi care ne-au mai rămas, atacatori care îşi semnează „ curajul” în cel mai curat stil farfuridiano-brânzovenist : „O dăm anonimă !”.
·                     Râdem cu superioară gomă, ca de proşti exemplari, la spectacolul pe care-l dau Conu Leonida cu Efimiţa lui, dar încremenim în halat şi-n papuci în faţa oricărei chemări la ripostă, la acţiune şi, ca să ne oferim circumstanţe morale atenuante, ne prefacem a fi de acord cu exhibatorii de bale otrăvite, cu practicanţii vulcanizării de false etichete pe frunţile celor mai buni dintre noi.
·                     Îl iubim pe Eminescu, dar le cumpărăm enormele tiraje (ca să ne plasăm în acord cu „lecturile” zilei, îmbogăţindu-i) mediocrilor care au încercat şi încearcă să pună chiar şi pe statuia de posteritate a Sfântului Român de Geniu înveninata cămaşă a lui Nessus. 
·                     Vrem democraţie, vrem libertate, vrem dreptate, dar toată conştiinţa noastră încape, în campaniile electorale, printre pachete cu orez, cu zahăr şi printre sticle cu ulei, în cuprinsul unei amărâte găleţi de tablă.
·                     Fiecare ştie, cu amănuntul, ce trebuie făcut, dar împreună nu ne reuşeşte mai nimic (problema constă în faptul că de la a şti ce trebuie, la a face cum trebuie e mare distanţă).
·                     Toţi suntem miloşi, omenoşi, dar cine pică pe stradă acolo ramâne, în spitale dacă nu „dai” mori cu zile, bătranii ni se sinucid de urât, de mizerie şi de părăsire, mulţimea copiilor abandonaţi sau lăsaţi în voia soartei de părinţi care au uitat ca-i mai au este îngrijorător de mare, serviciile de la noi, pentru noi, sunt de-a dreptul o sursă de nebunie, etc.
·                     Toţi pretindem că suntem bine educaţi, dar politeţea directă, concret aplicată, cu amănuntul, frecventată majoritar, e mai rară in cotidian decât sunt papagalii vorbitori în Padurea Baneasa.
·                     Toţi suntem neapărat şi „domni”, dar prea mulţi dintre noi scuipă oriunde şi pe orice şi - gest de mare graţie -  îşi sufla nasul cu deştele, pastrand curată batista din buzunar.
·                     Cam prea boieri, din fire, ne-am descoperit, postrevoluţionar, blazoanele  pe botul maşinii, acolo unde i se citeste merţanului marca, trecând de la droagă direct la caleaşcă aurită.  Nu mai conteaza că exigenţele meseriei, ori nevoile stringente ale vieţii ne-ar fi impus achiziţionarea, cu titlu de urgenţă, a cu totul altor scule, cu mult mai folositoare şi mai productive. Cu aceeaşi înaltă „filosofie”la bază  am facut şi împrumuturi,  investind paralele grele şi greu restituibile in avere imobilă, nu in avere aducătoare de venit, de profit.
·                     Suntem cu toţii – cel puţin declarativ – mari admiratori ai ordinii, ai eficienţei şi ai civilizaţiei occidentale, în vreme ce colaborarea , conlucrarea şi dialogul social, ne sunt, de cele mai multe ori, invectiva, răsteala, insulta şi, adesea fară nici o trecere, pumnul în dinţi şi bâta în creştet.
·                     Este deosebit de interesant faptul ca toţi ne pretindem citiţi, educaţi, cultivaţi, dar, dupa doua păhărele băute, zvarlim la petreceri – în cele mai fiţoase saloane posibile – încalţările de mii de euro şi ne punem pe lipăit cu foc manele. Lasă că în prea multe dintre vilele de lux, a căror finisare de cinci stele a costat cât bugetul de la „educaţie, armată şi învăţământ” pe toată perioada guvernarii Boc,   dai cu tunul după o biată carte – fie ea şi de bucate.
·                     Ca părinţi de fii şi de fiice acuzăm cu strigaturi ascuţite  posturile Tv. pentru mizeria şi vulgaritatea programelor lor, dar „ratingul” – obrazul nostru pitulat în telecomandă – nu ne iartă!  Ba, mai mult, ne  trădează şi ne acuză.
·                     Suntem, integral, stralucitor de cinstiţi, de oneşti, chiar dacă averea Ţării – de la ultimul sătuc de munte şi până în buricul Capitalei – parcă a înghiţit-o o gaură neagră (o fi aceea anunţată de NASA, pe undeva, prin preajma Pământului).
·                     Ne dăm în vânt ( nu în Vântu!) după lideri politici cu carură euro-atlantică, dar în cabina de vot i-am ales pe Băsescu şi pe Boc, pe Vanghelie şi pe Popoviciu şi, dacă vor mări căldarea de la zece la douăzeci de litri, îi vom alege încă odată.
·                     Fluturăm, mândri nevoie mare de noi, diplome atestatoare de licenţe, de masterate, de doctorate -  unele obtinute pe la „inalte porţi” universitare – în timp ce, la lucru, incompetenţa, neprofesionalismul, gafele surpătoare, ne ies la suprafaţa „realizărilor” precum iese spuma grasă deasupra ciorbei de oase, în oala care dă în clocot.
·                     Niciunul dintre noi nu mai doreşte ce-a fost, dar suma vieţii noastre rezumă astăzi, acum,  în tot ceea ce este, un rău cu mult mai mare decât acela care a fost şi de pe urma căruia am rămas cu o avere considerabilă, fără datorii externe, ba şi cu ceva parale de încasat de ici- de colo.
·                     Toţi suntem  la o adică si patrioţi, vezi bine, dar rezultatul patriotismului nostru este cu totul alceva decat este acela produs de patrioţii lumii căreia pretindem că i ne-am integrat şi ăia, nu ştiu din ce cauză, n-au piepţii murdari cu praf de cărămidă.
·                     Nu ştiu dacă există printre noi cineva care să nu reclame, cu vehemenţă, respect, dar până şi pe Eminescu l-am numit „cadavrul din debara”, iar ceea ce au realizat generaţiile recente (mai ales!) negăm violent, cu nepăsarea pentru muncă şi pentru roadele ei a trântorului,  cu imbecila seninătate a aceluia care habar nu are cum se fac lucrurile care te satură, te acoperă şi îţi fac viaţa frumoasă.   
·                     Ne fascinează eroii şi martirii altora, îi glorificăm şi îi înstatuim chiar şi pe aceia care au luptat crud, sângeros, împotriva noastră şi în timpul acesta mormintele ne dispar sub bălăriile nesimţirii, monumentele ni se năruie de la sine (sau sub lucrarea binevoitoare a mâinii concetăţeneşti „prietene”), iar în cărţile menite să ne educe copiii, frivolele zilei ( sau mai bine ale nopţii) şi VIP-urile de zgârci şi de lipici se lăfăie cu poze şi cu articole mai mari decât acelea rezervate lui Ştefan cel Mare sau lui Arghezi.
·                     Tot ţăranul român gurăie şi stucheşte de mama focului cu privire la starea în care a ajuns, dar tot el a făcut praf şi pulbere dotările fostelor CAP-uri, fermele de producţie intensivă ( care nu aveau nici o vină că existau de-a gata) şi, mai rău, şi-a vândut şi ultima bucăţică de pământ de la gură, de multe ori nici măcar pe un pumn de arginţi.
·                     Mai zicem noi, românii, că suntem mari iubitori de animale, dar nu e loc unde să nu le chinuim, să nu le barbarizăm fără milă, pe maidane, in ogrăzi sau – vai! – chiar in grădinile zoologice sau in asezamintele  zise de ocrotire ( pe bani grei, mai mult furaţi!), iar şoselele noastre mustesc de sângele şi carnea vietăţilor abia strivite.
·                     Nu cred să existe român care să nu fi auzit zicala „ codrul frate cu românul”, dar pe toţi versanţii, în toată ţara, îşi ridică spre cer cariile milioanele de cioturi ale dementei noastre furii defrişatoare.
·                     Ne clamăm solidaritatea, compasiunea civică şi în acelaşi timp stăm ciopor – cu berea sau cu ţuica-n mână – pe prispa cârciumii rămasă neatinsă de viitura care duce spre neant casele vecinilor noştri.
·                     Ne enerveaza extrem comportamentul concetaţenilor noştri ţigani, care sunt cum sunt nu cu de la ei stare, nu cu de la ei încapaţânare în materie de comportament şi deprinderi, ci pentru că noi, românii, nu le dăm, de-a gata, toate cele de nevoinţă, dar ne încuscrim şi ne amestecăm sângele cu ei, le acordăm ca poliţişti sau procurori protecţia noastră,  le cerşim favorul electoral ca politicieni, le adoptăm culoarea din limbaj şi ritmul din gâjâitură şi orăcăială.
·                     Ca să ne dăm, la rându-ne , elitişti, ne-nghesuim pe la lansările unor mai mult sau mai puţin elitişti ( a fi elitist, în general, nu înseamnă a fi şi un autentic elitist român !) care şi-au permis, sub coaja unui occidentalism vopsit, pe bune şi consistente parale, să terfelească fără nici o jenă valorile şi sistemele de valori naţionale şi să acţioneze chiar pentru distrugerea lor sistematică.
·                     Noi „ iubim munca, travaliul „ – cum bine zicea Nenea Iancu, dar ca muncitori, ca tehnicieni şi ca ingineri cu pretenţii am îngăduit ca fabricile şi centrele de producţie ridicate peste tot în Ţară, cu mari sacrificii şi dureri, de părinţii noştri sau chiar de noi înşine, să fie transformate, cu adevărat, în „mormane de fiare” şi vândute, apoi, pe bani buni, la kilogram sau tonă, de infractorii veniţi din toate zările străinătăţii  şi botezaţi de noi „investitori”.
·                     Acceptăm „ să trăim bine” prin fel de fel de „institute” zise de cercetare  şi prin tot felul de ONG-uri zise „academice”, finanţate şi din afară, dar, de la un cârd de vreme, mai vârtos şi mai consistent, dinlăuntru, prin greu de înţeles „danii” prezidenţiale, din înjurarea, mutilarea şi falsificarea Istoriei noastre recente şi prin injurierea acelora care au înfăptuit-o – multi dintre ei trăind, încă, prin familiile noastre şi fiind departe de a merita, pe drept, vinovăţia de „bolşevism”, de „stalinism „ sau de „totalitarism”.  Lupta împotriva comunismului (!?) a devenit, din păcate, pentru prea mulţi dintre noi, un mijloc de trai cotidian, cu avantaje pe măsura grozaviilor mincinos mixate şi atribuite.
·                     Facem reformă folosind ca materii prime mizeria, dezordinea, dicteul contraorganic FMI .
·                     Dorim redresări miraculoase acceptand soluţii antisociale şi de contrasens faţă cu realitatea românească în devoluţia ei.
·                     Vrem apărare şi securitate desfiinţând şi batjocorind atât instituţiile apărării, cât şi pe toţi aceia care le-au slujit şi le slujesc, cu mari sacrificii şi renunţări.
·                     Tânjim de dorul şi de nevoia păcii  trimiţându-ne tinerii să lupte in zări de lume unde nu ni se află vreun inamic real, dar tocmai prin acest gest absurd dobândindu-l, inventându-l, pe gratis.
·                     Năzuim să trăim, în sfârşit, într-un STAT DE DREPT !, dar acceptăm , complice, acte normative vădit neconstituţionale, alcătuite în totalul dispreţ al obligatoriilor norme UE, pentru mizerabilul motiv că ne satisfac interese de partid, de grup clientelar, sau chiar individuale.  
·                     Tânjim după un viitor stenic, promiţător  – pe care să apucăm să-l mai şi trăim – fără un respect real pentru proiectul realist, rezolvitor, pentru ţinerea de cuvânt şi pentru nevoia imperioasă de finalizare, chiar cu preţul sacrificiului personal ( l-am uitat cu desăvârşire!).
·                     Ne închinăm Puterii actuale cum n-am făcut-o nici măcar în faţa lui Ceauşescu ( era un festivism fară conţinut şi fară consecinţe legate de vreun adevăr îmbrăţişat efectiv !) şi-i acceptăm „bonusurile” în grade , decoraţii, funcţii, atribuiri de contracte şi avantaje clientelar – spoliatoare, participând, astfel, la tăierea stâlpilor de susţinere ai construcţiei noastre etico-morale şi fără să blocăm în vreun fel din ce în ce mai numeroasele ei „licenţe” antiromâneşti şi antistatale. 
·                     Dispreţuim şi denunţăm public învârteala, descurcăreala, ipostaza de „băiat deştept”, dar  înfăţişăm, în mizeria noastră tot mai lăfăitoare, o inerţie reacţională  greu de categorisit  în faţa producţiei de averi colosale (tip Udrea-Cocoş) tocmai în vremuri de criză şi de dezastru economico-social PROVOCAT.
·                     De dragul unei pretinse păci sociale şi al unei imagini de buni europeni, de fideli practicanţi ai ineptei tabule care este zisa „Corectitudine politică” acceptăm, de atâtea decenii, tutela ştrangulatoare a unor minoritaţi ai căror lideri – dupa ce au obţinut tot ceea ce normele europene prevăd în materie de drepturi  - se străduiesc să anuleze, pas cu pas, legitime câştiguri istorice ale românităţii , obţinute cu enorme sacrificii şi suferinţe. Tolerăm, cu inexplicabilă încremenire, amestecul în chestiune al  jocului politic fără îndoială trădător, un joc care vinde ceea ce aparţine unei istorii mult prea dureroase, în schimbul înnodării unor sforării de culise.
·                     Pentru a izbuti să fim, până la urmă, pe fond, mai nimic, suntem, de regulă, mai catolici decât Papa, mai moderni decât îşi permit nemţii să fie şi, nu în ultimul rând, mai anticomunisti şi mai procapitalişti,  în sărăcia noastră lucie, decât au fost Churchill şi Antonescu, la un loc.
·                     Aprindem, pios, milioane de lumânări şi de candele tocmai parcă pentru a lumina mai bine spaţiul de viaţă marcat şi aglomerat peste tot cu dovezile necredinţei noastre patente.
·                     În intervalul îngust dintre pretenţiile şi speranţele noastre am instalat, cu nepăsare lacom – consumistă, de prea multă vreme, ca pe o fatalitate a ineficienţei, nu bunurile produse de noi, ci pe acelea produse de alţii şi vândute nouă, cu tot cu falsele şi nesănătoasele lor ingrediente, pe bani foarte grei.
·                     Am cerut şi cerem servili, iresponsabil concesivi, împrumuturi uriaşe,  doar pentru a le arde ( prin furt „legal” practicat) sau pentru a le defeca – scuzaţi termenul , dar nu i-am găsit „altă rimă” ! – prefăcându-ne a nu observa CINE, CÂT şi CÂND  va plăti, cu asupra măsură  şi cu asupra îndesare, cosmicele lor rate şi dobânzi – adică nici mai mult, nici mai puţin decât înşişi COPIII NOŞTRI.
·                     Purtăm, iată, fuduli nevoie mare, robele celei mai înalte „curţi de drept” – aceea dincolo de judecăţile căreia orice mârâială ar trebui să înceteze – ascunzând sub faldurile lor prezumat sacre  cornetele cu seminţe de floare făcute din paginile martirizatei noastre Constituţii.
·                     Ne dăm luptători, ne dăm voinici şi eroici, dar am scos un urlet general de bucurie tâmpă când trepăduşii acelora care ne vor fără apărare au anunţat triumfalist desfiinţarea stagiului militar obligatoriu, adică i-au chiuretat bărbatului românesc din fiinţă adevărata şi indispensabila lui componentă de luptător. Am cunoscut, din nefericire, şi militari aflaţi în  lejer acord cu ideea acestei crime, neînţelegând că popoarele care nu renunţă cu nici un preţ la luptă – marile popoare luptătoare -  nu pot fi, până la urmă , învinse ( sunt multe exemplele demne de cel mai adânc respect) nici de cele mai dotate maşinării militare. Acelea sunt popoare adevărate şi ele îşi merită , în Lume, pe deplin,  atât Patria, cât şi , fără prihană, viitorul.
·                     Pe aliniamentul unei tot mai precare combativităţi le-am cerut scuze multora  pentru răul pe care li l-am făcut, împinşi nu de substanţa firii noastre ci, mai degrabă, de ascuţişul baionetelor pe care Istoria făcută de alţii ni le-a proptit de prea multe ori în coaste, în cefe. Le-am ridicat memoriale şi le-am deschis, pe pământul nostru, muzee. N-am pretins din păcate niciodată scuzele care ni se cuveneau de la aceiaşi, după ce consângenari de-ai lor ne-au venit cândva, ieri sau chiar azi, pe caii de fier ai duşmanului, ca să uşureze spolierea noastră, să ne dicteze „idealuri” şi „norme”, să ne impună demolări şi revizuiri, să ne ofere modele pentru „ forme fără fond”, să ne livreze, la cheie, „bolşevismul” şi „stalinismul”, să ne organizeze un sistem carceral care să toace, la propriu, tot ceea ce avea mai preţios uman românitatea şi, nu în ultimul rând, să ne declanşeze „revoluţii” şi „reforme” cu dezastru programat.
·                     Dorim cu disperare un viitor destept, vizionar, eficient, dar tăinuim cu plebee complicitate o competiţie socială trucată, cumpărată, negociată, şi ne mândrim cu faptul că nu mai avem repetenţi, iar din şcolile noastre de toate gradele absolvenţii ieşiti sunt cu mult mai numeroşi decât candidaţii prezentaţi la intrare.

                                                          ***
         
Mă opresc aici, deşi traista cu „piese” şi „scule” paradoxale româneşti nu s-a uşurat chiar de tot. Sper să nu fi supărat pe cineva anume, pentru că eu nu mă adresez aici fiecăruia, ci mai cu seamă nouă, tuturor, cu speranţa unei posibile solidarităţi ivite din tăietura usturătoare a ranei proaspete. În plus, eu mărturisesc faptul de a mă simţi parte a fiecăruia dintre „paradoxurile” descrise, cum Dl. Liiceanu nu s-a simţit, la vremea respectivă, deşi a dovedit-o faptic ulterior, măcar literă în cuprinsul celebrului ( dar atât!) său „Apel către lichele”.
Toate cele bune!

Vicepreşedinte SCMD, Valeriu Pricină