Col. (r) conf.univ., dr.Anatol Munteanu, membru
al Academiei Oamenilor de Științe din România
Pandurii
au fost și revoluționari, și deschizători ai drumurilor de renaștere națională
a națiunii românești.
Prima
jumătate a secolului al XIX-lea, până la Cuza Vodă, cu momentul ei de vârf – anul revoluționar
1821, este marcată de marea personalitate Tudor Vladimirescu (1780-1821). Fost
militar, ofițer curajos în armata rusă, participant la bătălii împotriva
turcilor, și mai mult decât atât, caracterizat drept ”om umblat și prin alte țări, cunoscător al istoriei, cititor de cărți,
almanahuri, gazete, un om foarte cult pentru vremea și clasa lui” (Nicolae
Iorga). Românul Tudor Vladimirescu era comunicabil, era un propagandist bun al
ideilor revoluționare, preluate de la intelectualitatea nobilă rusă, era poliglot, vorbea liber rusa, greaca și
germana.
Fiind „umblat prin lume și prin Țara sa, de la
Carpați, Dunăre și Mare, Tudor Vladimirescu a văzut multe necazuri ale
românilor, țăranii oropsiți și exploatați de „toți străinii, negustorii și refugiații
bogați, care au fost primiți cu bunăvoință la pieptul țării românești”. Aici
venise cu interese rușii, grecii, bulgarii, albanezii, macedonenii. Pentru toți
Țările române fuseseră un ajutor statornic și un leagăn al speranțelor de
eliberare națională.
Deci, în
această perioda, în spațiul ocupat de turci apăruse o mișcare amplă antiotomană
și mișcarea pământeană antifanariotă,
care a trebuit să-și dea mâna într-un front comun al renașterii naționale. O
mișcare antiotomană a grecilor erau eteriștii. Tudor Vladimirescu nu i-a
deosebit pe eteriști de fanarioți, erau aceiași și erau tratați cu neîncredere.
Acținile
politice și mișcarea antiotomană era în toi, ignorâd hotărârile ultimelor două
consfătuiri eteriste de la Izmail și de la Vostitza – care-i cereau să nu
înceapă acțiunea până când nu se vor încheia pregătiirile de luptă și nu va fi
asigurat sprijinul Rusiei - , Alexandru Ipsilanti, fiu și nepot de domn
fanariot, el însuși dominat de un spirit
fanariot (în care intrau aventura și nesocotirea interesului altor popoare), a
declanșat în Principate acțiunea de eliberare a Greciei și s-a comportat în
aceste țări ale românilor, el și eteriștii săi, ca în niște teritorii invadate,
datorate să suporte toate urgiile unei invazii. A fost aceasta o aventură
politică și militară, – cum corect a caracterizat-o profesorul Mircea T.Radu
(Magazin istoric nr.10), – aventura care a dus la moarte sigură mulți greci, entuziaști și devotați cauzei.
Principatele române, oamenii pământului au trăit suferințe dintre cele mai mari,
declanșate de armata otomană.
Văzând
primejdia eteristă, Tudor Vladimirescu a apelat la diverse forme de luptă,
inclusiv de comunicare cu liderii eteriști. A comunicat cu masele populare, cu răsculații, răzvrătiții, care nu mai
puteau suporta dubla exploatare a fanarioților și otomanilor. A folosit pentru
prima dată proclamațiile, foile volante, prin care chema la luptă țăranii româniei. După cum
scria istoricul, călugăr Naum Râmniceanu (1771-1839), veștile despre răscoala
lui Theodor prin proclamații au umplut tot Bucureștiul, Târgoviștea și Oltenia.
Iată, spre
exemplificare, un fragment mai larg din Proclamația
de la Padeș (23 ianuarie/4 februarie 1821, Tismana), în fapt un veritabil
model, pentru momentul respectiv, de artă propagandistică prin mesajul
transmis, prin promisiunile lansate în scopul captării atenției și adeziunii viitorilor
combatanți și desigur simpatizanți ai cauzei și care avea ca public-țintă
întreg „norodul omenesc” din Țara Românească (despre eficiența ei în plan
mobilizator nici nu se mai poate discuta): Fraților
locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu
oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu
ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe
balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești
cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până
când să le fim robi? Veniți dar,
fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine.
Veichiul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voiește ca noi, ca niște
credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap
căpeteniile noastre! ... Să se aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie
buni. Aceea sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, precum ne sunt
făgăduiți.
Nu vă leneviți, ci siliți de veniți în grabă cu toții:
care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și
lănci; să vă faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că se află adnarea cea
orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ce vă vor povățui mai marii
Adunării, aceea să urmați și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne
ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrimile de pe obrazele noastre nu s-au
uscat. Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod, ..... ca să se atingă măcar de un grăunți, de binele
sau de casa vreunui neguțător, orășan sau țăran sau de al vreunui locuitor,
decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se
jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al
acelora să se ia pentru folosul de obște! (Textul Proclamației de la Padeș rostite în fața țăranilor de către Tdor Vladimirescu, la
23 ianuarie 1821).
Fiind un
om luminat și știutor despre situația din Țară, îi scrie prințului grec,
Alexandru Ipsilante, care conducea acțiunile eteriste, și anume: „Vă recomand să respectați înțelegerea
convenită de a trece Dunărea, de a nu intra cu Armata în București pentru a
crea complicații politice și militare.”
Întrucât
prințul nu a respectat înțelegerea convenită de a trece grabnic Dunărea,
„Vremelnica stăpânire a Țării Românești”, în frunte cu Tudor Vladimirescu, care
urgent îi scrie: „Dar să încetăm,
bunule prinț, să vorbim prin parabole! Timpul ne zorește! Patria noastră
era liberă și liniștită... În ea, grecii erau prețuiți, erau fericiți, țineau
scaunul domnesc. Ea a fost hrănitoarea obștească prea iubitoare pentru grecii
de orice clasă și rang, și grecii, dacă s-ar fi purtat cu dreptate, trebuiau
cel puțin să simtă, să iubească și să lupte pentru pământul Daciei, cât și
pentru patria lor.... Cu vor fi judecați ei în toată lumea? Copii
nerecunoscători care s-au arătat ca străini înverșunați împotriva noii patrii care
i-a înfiat, i-a primit cu bunătate, i-a hrănit, i-a cultivat, le-a dat cinste
și glorie. Ce vom gândi noi și întreg poporul? Cum să ne lămurim văzând că
nimic din cele bune, cuprinse în proclamații, nu se îndeplinește? Promițând că
doar vor trece, ei(eteriștii – n.n.) se întăresc pe pământul patriei noastre.
Disprețuind cârmuirea legiuită pământeană, nesocotind poruncile, călcând
sfintele datorii ale găzduirii, cerând ceea ce e cu neputință de la un popor
prea sărac, neauzind strigătele săracilor asupriți fără milă, într-un cuvânt
fac ce vor din țara aceasta, care i-a primit cu bunătate. În numele lui
Dumnezeu! În numele filantropiei! Opriți neomenia oamenilor dvs...” .
La 21
martie (2 aprilie) 1821 Tudor Vladimirescu cu oastea sa de câteva mii de oameni
a intrat în București, de la Cotroceni, a difuzat proclamația de la Bolintin.
Scriitorul C.D.Aricescu scrie: „...căpitanii lui Tudor Vladimirescu, parcurseră
Capitala, citind pe la răspântii Proclamațiunea scrisă de la Bolintin, iar
preoții intonau cântări bisericești, urmate de descărcături de arme. De fapt
prima Proclamație către bucureșteni Tudor o adresase la 8 (20) martie 1821 din
Slatina, pe a doua din Bolintin, la exact 8 zile (16 martie), iar pe a treia la
alte 4 zile de la Cotroceni, pentru a putea avea controlul aspra Capitalei în
momentul intrării de a doua zi: ... Mai
înaintea intrării mele în București, - spunea fostul slujier în armata
țaristă, - cu care am socotit să vă
vestesc mai întâiu, ca din partea norodului, uitare de istov celor mai înainte
lucrate și vă chem pe toți ca să vă uniți cu norodul și să lucrați cu toți
dimpreună obșteasca fericire fără de care norocire in parte nu poate fi.
E demonstrat că
Tudor Vladimirescu nu avea obișnuința discursurilor. Avea însă școala rusească
a militarului și a omului cu simț politic și știa foarte bine, prin urmare, că
orice armată, fie aceasta și revoluționară, duce cu ea, pe lângă praf de pușcă
și provizii, și o tipografie de campanie pentru „fabricarea” manifestelor care
trebuiau difuzate pe traseu, trebuiau să includă obligatori promisiuni gen
scutirea de biruri și alte ordine asemenea, când ai de aface cu teritorii
ostile și mase de oameni dezorientate, care erau extrem de agitați. Și cu atât
mai mult, când știi că „inamicul”, în speță contrarevoluționarii, în special
consulul rus, difuzează și ei proclamații prin țară, între altele pentru
intimidarea celor dispuși să se înroleze în oastea revoluționară. E cunoscut
faptul că Proclamația din 23 martie 1821 a fost trimisă nu ispravnicilor de
județe, celor 17 județe din țară, ci în majoritatea localităților destinate
maselor populare. Documentul s-a tipărit în 3000 de exemplare, ceea ce înseamnă
mult pentru vremea aceea. Acest document se mai numea Foaia de propagandă pentru
armata de panduri a lui Tudor
Vladimirescu, este considerată prima publicație militară românească.
Trebuie menționat că Foaia de propagandă apare sub forma unei foi informative
clasice, plină de viață și cu mesaj clar, patriotic, adică imprimată pe o
singură parte, redactată cu litere chirilice și este opera secretarului său,
scriitor și inventator Petrache Poenaru. Din păcate s-a păstrat un singur
exemplar din această proclamație în arhiva fostului slujier.
Eroul deșteptării noastre, Tudor Vladimirescu, nu a fost eterist, nu a încheiat cu căpetenii
eteriste vreun legământ, vreo legătură care să-l oblige față de aceștea în
vreun fel și odată cu intrarea în București el a risipit prin declarații
publice toate bănuielile care mai stăruiseră în acest sens, subliniind poziția
sa independentă.
Să mai
amintim că eteriștii erau conștienți de la început de poziția independentă
a românilor, a liderului acestora – și
deaceea l-au urmărit și supravegheat, apoi au intenționat să-l asasineze –
întâi la Țântăreni, a doua oară la București. Convingându-se că nu îl vor putea
subordona, eteriștii au căutat să-i submineze cât mai mult autoritatea în
cadrul „Adunării norodului” și au reușit cu „măiestrie” diabolică, în jurul lui
Tudor, un complot desăvârșit la Golești, unde liderul român a manifestat
slăbiciunea de a nu crede că aceștia pot pune la cale ceva grav împotriva lui,
sub bagheta lui Dimitrie Macedonschi și Hagi Prodan și în înțelegere cu mai
vechiul dușman al său, Iordache Olimpiotul.
La
Târgoviște – unde l-au dus pe Tudor, complotiștii care l-au ridicat de la
Golești – n-a fost vorba de vreo judecată. Nici Alexandru Ipsilanti și nici
alții care-l însoțeau nu aveau dreptul să o facă și nici n-au făcut-o. L-au
asasinat în noaptea de 26 spre 27 mai (7 spre 8 iunie) 1821.
„Vreți să mă omorâți?” – și-a înfruntat
Tudor asasinii. „Eu nu mă tem de moarte.
Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul
spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții.” După
alt izvor, le-ar fi reproșat și acestea: „Hoților
și tâlharilor, dacă sunteți oameni vrednici, duceți-vă și vă bateți cu turcii
și-i scoateți din țară...”.
Țara, țara
celor mulți, români, săraci și nevoiași, în primul rând, și-a plâns pe priml Domn
neîncoronat după protocol, dar încoronat în suflete. „Și cu durere în inimă am auzit și am plâns când l-au vândut pe Tudor...
de l-au tăiat noaptea”. – nota un modest popă Ilie de la mânăstirea Butoiu
(Dîmbovița), apropiat de episcopul Ilarion. „Și am mers cu părintele Ilarion la mânăstire de am făcut slujbă pentru opdihna sufletului. Și plângea lumea
și părintele Ilarion se bătea cu pumnii în piept și da crucea la norod de
se-închina. Și multă jale era pe noi toți. Iară turcii veniră și ei în țară ca
să jefuiască și să omoare pe zavergiii lui Ipsilanti, care acum jefuia fără
păcat”.
Marele
istoric Nicolae Iorga, i-a apreciat jertfa și nevinovăția și i-a condamnat pe
asasini în cuvinte care se constituie în blestem al pământului: „L-au judecat? El nu era om care să răspundă.
L-au osândit? Ce preț putea să aibă osânde de la astfel de judecători?.. Îl
ciocârtiră cu iataganele la ceasurile de noapte când fac isprăvi tâlharii...
Acești creștini care luptau sub steaguri sfințite pentru liberarea celor ce cred
în Hristos, zvârliră într-o fâtână părăsită trupul spintecat, care nu s-a
învrednicit niciodată de îngropare”. Luând apărarea eroului, pe care îl
considera exponent al țăranilor și apărător al lor, N.Iorga încheia: „Țăranul acesta făcuse într-adevăr un mare
păcat: voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și de putere săracii
neamului românesc”.
