1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf.
Clasa politică este terminatorul României
moderne
Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe
neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni.
Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în
recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos,
capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la
fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“
al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi
răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat
politicienii români. Niciodată în istorie clasa politică românească n-a
fost mai ruptă de popor şi mai puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru
secretar de stat, neimplicat politic, actualmente director la Institutul de
Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să
pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
*
* *
– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut
niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu
ţările dezvoltate, în 1989?
– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician
de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e „de
dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga
economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit
această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare,
din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi
– doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire
surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi produce pe jumătate.
Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în
1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe
poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000
de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi
Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de
vagoane de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât despre vagoanele
de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000
vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În
fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai
producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit
statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de
tone de „fier vechi“, „deşeuri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în
valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de
peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii
etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România
ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!
– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
– Iată situaţia, la zi, în domeniul
petrolului: România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai...
6 milioane! Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nici o încredere în
această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor,
domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi
8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul
se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de
tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone
de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri
minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia
gazelor nu mai este a noastră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară
distribuţia?...
– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?
– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri europeni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!
– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?
– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri europeni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!
– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost „privatizarea de
masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele
certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va
urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor
comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor,
care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că
sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca
Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele
au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii
economii. Practic economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o
logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor
care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.
– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea „dictaturii de dezvoltare“.
– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!
– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?
– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?
– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguvernare.
– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?
– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.
– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea „dictaturii de dezvoltare“.
– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!
– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?
– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?
– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguvernare.
– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?
– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.
Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU
fost secretar de stat, director la
Institutul de Economie al Academiei Române
