”Să notăm în treacăt
că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în
Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români
ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile,
oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și
lipsiți de orice elementară educațiune Cruzimea interesului, comună lumii, se
mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea
tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte
coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a
pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și
printr-un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și
îndelung-răbdător................................
Partidele politice, în înțelesul
european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau
noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.
Cele două așa numite partide istorice care alternează la
putere, nu sunt, în realitate decât
două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii
facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni... Iar
clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași
și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și
împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul hibrid al
școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței,
profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți,
învățători analfabeți — toți teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari
funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili.
(Comerțul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în
Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toți străini fără
drepturi politice, nici comunale.)..............................................................................................................
Administrația e compusă din două mari
armate. Una stă la putere și se
hrănește; alta așteaptă flămânzind în
opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă,
iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă...
Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși
uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului.
Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept
torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de
reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să
concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape
unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea
unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor
județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea
unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri
consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.
Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației
naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întâmplă,
regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin
decât o legislatură întreagă... A căzut un guvern și a venit altul, îndată,
toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală —
de la prefecți și secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent
de poliție și până la moașa de mahala — se înlocuiește,... pentru mai mare
expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine;
flămânzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rând din
trei în trei ani, ba și mai des uneori.
De la o administrație
astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai
seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri,
începând de la arendașul care plătește milioane arendă și sfârșind cu micul
precupeț, care învârtește în mizerele-i daraveri abia câțiva lei, sunt rançonnés,
în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții
administrației Statului român.
Și oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în așa stare de
lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială — poate nedreptăți mare
pe mic, poate înșela mic pe mare, — puțini reducând în mizerie pe mulți Rar,
din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á
la mer — cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai
elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea
stângăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia,
afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de
amărăciune, Românul numește țara lui patria bacșișului și hatârului.
Cu așa parlamente se
fac legi peste legi — cu așa administrație se aplică.
Justiția ?...
Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de
prezidenți, sunt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În
justiție, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și
prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se
răsfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților — cea mai
prosperă în România după a arendașilor mari. Avocații constituie grosul
intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat.
Să vedem acuma cum se fac în Statul român educația și cultura publică, în
ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, de la cele populare până
la Universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole,
comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate
ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin d'emblée absolvenților
lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala română, în loc
de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor
dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între
cetățenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de
drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la
cel de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici
și de avocați — o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie,
adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât
onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă
osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv țara
românească Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă
de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor,
oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze
teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de
sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști,
antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie,
spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei Familiile sărmane
din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din
mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de
mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație
școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta
majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați
ministeriabili, dacă nu chiar miniștri... Și, ca la cele mai absurde loterii,
și aci, nu toate iluziile sunt amăgite.
Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească Nu este o
oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni
morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă
premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură.
Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțare la demnitate
personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puțintel
noroc — și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine;
așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române Astfel dar, niciun
salt social de la o generație la alta, oricât de enorm, nu este exclus.
Dintr-un fiu de țârcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu
personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri
până ieri, iese un escroc, care moare victima vițiului, când a scăpat de
pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr-un copil de
cârciumăraș, un avocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit, ajunge
milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator,
trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost
odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.
Asta, în țara românească, se numește cu tot seriosul sistemă
democratică... Și oligarhia asta,
semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă,
pe cât de incapabilă de producție
utilă or de gândire, pe atât de lacomă
la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului... Împărțită în două bande, ce se numesc cu
pretenție „istorice” — liberal și conservator, — bande mai nesocotite decât
niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire,
fără frică de Dumnezeu , — această oligarhie legiferează, administrează,
calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi,
ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără
altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese,
pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice..........................
Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile
unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluția oarbă de jos s-a produs; era, cum
am văzut, inevitabilă; ea își dă fără cruțare jertfele ei... Facă Dumnezeu să
fie jertfirea cât mai puțin dureroasă !... Prinsă între două revoluțiuni egal
de întemeiate și de puternice, oligarhia despotică de strânsură, ea singură
vinovată și răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi ușor îngenunchiată și
funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de Stat
pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptățirii raționale
și echitabile a producătorilor, și înfrânării speculatorilor de tot soiul.
Altfel nu se mai poate liniște în țară. Cele două facțiuni se pot perinda la
putere an de an, spre a decreta pe 'ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va
rămânea; va coace, cu cât mai năbușit cu atât mai profund, și va izbucni
periodic și din ce în ce mai grozav,până la o statornicire adevărat sănătoasă
sau la un desăvârșit dezastru — fiindcă despotismul bizantin al oligarhiei de
strânsură nu mai poate fi de suferit.
Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui
un bărbat întreg, care mâine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu
aceeași nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor.
Da, El ar putea... dar ar trebui să și vrea...
Între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui
?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n-au
știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s-o
sape cât mai adânc Solidarizarea celor două facțiuni, adversare la cuțite
până ieri — cu uitarea oricărei vechi dușmănii, cu călcarea peste
scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală — trebuia firește să
fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru
păstrarea privilegiilor oligarhiei.. Așadar, nu ne aflăm în fața unor
dezordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul cu
mai multă autoritate și cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbușe;
ne aflam în fața războiului civil al maselor producătoare, — sătule de prea
îndelungată nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice, — contra
oligarhiei uzurpătoare, — prea numeroasă și prea scumpă pentru a mai fi
întrebuințată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.................................................................................
„Cauza dezastrului în care a căzut țara este
numai — da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri
de Stat de patruzeci de ani încoace !”
Dar sinistrul s-a
potolit demult... Toate sunt cu totul
uitate.
Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia și-a luat iar bunele clasice
năravuri; a început iar jocu-i normal de cacialmale între fracțiuni, grupuri
și grupușoare și în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace...
Șoapte și intrigi de culise; sfori și sforicele, cât mai subțiri dacă
trebuiesc, cât mai groase dacă merg; emulație de subtile ergoterii bizantine
pe față; concurs de pișicherlâcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la
ureche cu acele clipeli din ochi și cu acel tremur de buză, caracteristice
minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neșovăire, pecetea
sfântului adevăr...
Și câte griji pentru
atâtea grave probleme publice !... De exemplu...
o
Un așa numit gheșeft (ce
barbarism! ce grozăvie ne mai pomenită la noi !) cu niscai furnituri publice;
după asta... o recidivă de indelicateță sau de abatere dela seninătatea or
gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde și când nu se
cuvenea, să spună și el ce avea pe suflet;
o
pe urmă... trebuie sau să se permită
plutonierilor bacalaureați a purta sabie ca ofițerii titulari ?
o
Apoi... rezultatul unei alegeri comunale
dintr-un orășel de provincie, adăpostit în cine știe ce văgăună de munți, cu
patru-cinci mii de locuitori și cu de vreo trei ori pe atâția decalitri de
țuică pentru consumația anuală !
o
Dar în fine, instituirea Doctoratului în
drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de față ? această
înălțare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naționale de
bărbați de Stat ?
o
Nu sunt astea atâtea ș-atâtea chestiuni
destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii ?
În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast
domeniu; în cabinete particulare, unde un mic souper fin se
plătește cu prețul câtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde
meschini impiegați azvârl într-o seară la chef leafa-le pe o săptămână; în
cârciumi de mahala, unde se strâng hăitașii electorali să se cinstească cu
tulburel nou prefăcut din vechiu; — pe căile publice — la colțul bulevardului, sub
splendoarea lampelor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea
unui felinar afumat; în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc; în vagon-lits,
în clasa a doua or a treia; — de la spuma oligarhiei până la drojdia
clientelei — toți roiesc și forfotesc... Șoptesc, discută, și perorează și
izbucnesc și pun lumea la cale, — gândind la... persoane; vorbind de...
persoane; aplaudând sau condamnând.. persoane; expulzând sau decorând..
persoane; exaltând sau calomniind... persoane !...Persoane și iar persoane !
Firește, sistema trebuie să fie consecventă. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aci
sunt slujbe pentru slujbași, nu slujbași pentru slujbe; bisericii pentru popi
și paracliseri, nu paracliseri și popi pentru biserici; gâște pentru hahami,
nu hahami pentru gâște; catedre pentru profesori, nu profesori pentru
catedre... Aci e, în fine o patrie pentru patrioți, nu patrioți pentru o
patrie...
Firește iarăși cu
rezerva multor excepțiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliți
în nenorocita sistemă politică și socială...
Acestea toate se petrec deasupra pe o pojghiță foarte subțire, subțire de
tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În același timp, dedesubt, în
adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate
de prea îndelungată obijduire. Mințile cari au început și ele să lumineze, le
ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părți măcar
din stăpânirea intereselor și destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra
se 'nvârtește tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluțiune; acolo, în
adânc, gem uriașe nevoi materiale și morale ale unui popor întreg — singura
temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a Statului național
român.. Acolo, în adânc, o lume care știe mai bine ce înseamnă a muri ca
vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâncește: „Noi vrem acum nu
doar pământ !... vrem și pământ și omenie Să aștepte !
|