Omul nepotrivit...
În
urmă cu mai bine de 10 ani, Traian Băsescu părea să rămână un politician şi un om
de afaceri local, instalat temeinic, cu toată familia, în lumea românească, mai
mică, dar plină de recompense materiale, pe care a ştiut foarte bine cum să le
obţină – aproape toate pe căi obscure, în dispreţul oamenilor şi al legii. Pe
Petre Roman, ca director al campaniei sale electorale, l-a sabotat sistematic,
Roman obţinând la prezidenţialele din 2000 de trei ori mai puţine voturi decât
propria sa grupare politică, iar după scurt timp, în 2001, i-a furat tot
partidul, Partidul Democrat; a traficat case şi terenuri contra autorizaţii de funcţionare, şi-a aprobat
singur, ca primar al Capitalei, repartizarea şi cumpărarea unei vile de lux în
centrul oraşului; s-a aflat în spatele a tot felul de
firme, firmuliţe şi afaceri deocheate cu statul, cum au fost dezmembrarea,
tăierea şi vinderea la fier vechi a unor nave mai vechi, dar şi contracte grase
de reparare a altor nave, oferite de Ministerul Transporturilor, condus de
Traian Băsescu, unor firme particulare aparţinând lui...Traian Băsescu (?!); tot felul de alte afaceri de familie, prin opt
firme, cu cartofi din Turcia, împrumuturi bancare restituite parţial, pulpe de
pui din America reexportate sub formă de şniţele în Anglia (carnea de pui
americană cumpărată de Băsescu nu se putea opri în Anglia, fiind veche,
congelată de ani şi interzisă la import de către britanici), produse lactate, fier
vechi, transporturi, contracte de închiriere ilegale în imobile de lux
revendicate de foştii proprietari, sau obţinute de la RAAPPS fără să mai deţină
calitatea de demnitar, consultanţă, îngheţată, havane; apoi, ca primar, demolări de mii de chioşcuri şi mici afaceri de familie,
precedate de sponsorizări consistente pentru campania electorală la Primărie,
de la două mari firme străine de supermarketuri; asfaltări, borduri şi 648 WC-uri ecologice instalate în Bucureşti de
colegii de prăduială Radu Berceanu şi Adrian Videanu; megaescrocherii
imobiliare, de zeci de milioane de euro (afacerea Parcul Bordei) etc. etc. Şi...
...la locul nepotrivit: Palatul Cotroceni
şi, către sfârşitul lui
2004, trăznetul a lovit din senin! Lucrurile au luat, aparent, o întorsătură cu
totul neaşteptată. La fel ca şi în 2000, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului,
în ultima zi posibilă din punct de vedere legal, la 2 octombrie, prin
retragerea pe „motive de sănătate” a lui Th. Stolojan, candidatul-surpriză al
Alianţei DA (PNL-PD) la prezidenţiale a ajuns Băsescu; a fost prea târziu ca
adversarii săi politici să mai poată face o campanie negativă, sau de oricare
alt fel, împotriva sa. Apoi, la 12 decembrie a câştigat alegerile prin fraudă,
scoaterea adepţilor „portocalii” în stradă, la fel ca şi la Kiev, şantaj şi
presiuni externe asupra contracandidatului său, Adrian Năstase. Câştiga pentru
a doua oară o poziţie-cheie în administraţia ţării, după ce îl învinsese „miraculos”
(citeşte fraudă electronică) pe Sorin Oprescu în 2000, la Primăria Bucureştiului,
la câteva zecimi de procent, şi urma să câştige iarăşi, prin fraudarea
voturilor emigraţiei, al doilea mandat prezidenţial peste cinci ani, în 2009.
Povestea sa de succes, ca simplu politician local şi afacerist mai mărunt al
locului, cu căţel, purcel, familie, partid propriu, planuri de viitor şi
acareturi în lumea românească, s-a evaporat instantaneu, odată cu ea şi
îndatoririle sale constituţionale, sau faţă de bunăstarea românilor. Cealalte
„reuşite” ale sale, din 2000, 2004 şi 2009, au afirmat surse israeliene, s-au
datorat „contractului de lucru” obţinut în 1998 la Washington, cu angajatori
din top managementul american. Apoi, atacurile teroriste de la 11 septembrie
2001 din SUA au decis şi soarta politică a lui Traian Băsescu, l-au propulsat,
puţin mai târziu, direct la Palatul Cotroceni. În anii 2001-2004 administraţia
neoconservatoare George W. Bush a pornit războaiele în lumea islamică şi
Orientul Mjlociu (Afganistan, Irak), a denunţat unilateral tratatul antirachetă
ruso-american, vechi de 30 de ani, a lansat o operaţiune strategică gigantică –
încercuirea Rusiei post-sovietice la frontierele sale directe, prin instalarea
unor regimuri „portocalii” în ţări ale fostei URSS, precum şi o ofensivă
politico-diplomatică cu obiective economice în arealul geografic Marea
Neagră-Caucaz-Marea Caspică, cu resurse petroliere, gaze naturale şi căi de
tranzit intercontinental. Toate acestea au fost mană cerească pentru Băsescu.
Marea şansă a vieţii sale. De la 13 decembrie 2004, a doua zi după ce a câştigat
prezidenţialele şi a declarat public, că
relaţia cu Washingtonul va fi prioritatea mandatului său, şi până astăzi,
Băsescu a respectat scrupulos „contractul de lucru” cu angajatorul american. Astfel,
cu excepţia Marii Britanii, Băsescu a trimis numărul cel mai mare de soldaţi în
Irak şi Afganistan, dintre toate ţările Europei; a susţinut politic şi
diplomatic, împotriva Rusiei, regimurile „portocalii” din Ucraina şi Georgia,
pe ultimul inclusiv cu armament şi muniţii; a refuzat orice detensionare sau
ameliorare a relaţiilor politice cu Moscova, astfel obligându-i pe români să
plătească cele mai ridicate preţuri din Europa pentru gazul natural rusesc,
miliarde de dolari în plus, între 2005 şi 2012; în repetate rânduri a insultat Rusia, sau a provocat conflicte diplomatice
deschise cu liderii de la Kremlin. A fost „căpşunarul” român cu un contract de
lucru în străinătate. A muncit cu seriozitate, ca mercenar angajat să promoveze
interese străine în propria sa ţară, şi a respectat înţelegerea cu patronul. La
rândul lui, de la 12 decembrie 2004 şi până astăzi, angajatorul american – până
în 2008 fosta administraţie Bush jr., iar apoi responsabili de politică externă
americană, ca vicepreşedintele Biden, sau birocraţi de la Departamentul de Stat
– l-a susţinut necondiţionat pe Băsescu
la putere. Inclusiv după Referendumul de
la 29 iulie, când a ignorat lecţia exemplară de democraţie primită de la
români, şi votul masiv (82,57%) al acestora pentru demiterea sa.
Băsescu – preşedintele copy paste
Analiza comparativă a
prestaţiei prezidenţiale a lui Băsescu vreme de opt ani relevă că aceasta a
avut o sursă de inspiraţie unică şi este copia fidelă a demersului lui George
W. Bush jr., în primii săi şase ani la Casa Albă. În egală măsură, şochează
asemănarea izbitoare a momentelor-cheie din mandatele celor doi preşedinţi şi
„prieteni buni” (Bush, aprilie 2008, la Bucureşti), de la victoria electorală,
şi până la erodarea completă, politică, publică şi morală, a celor două
personaje, exact cu doi ani înainte de finalul celui de al doilea mandat.
Astfel,
1. În America, majoritatea
vastă a americanilor a decis că Bush jr. a fost cel mai nepopular preşedinte
din istoria ţării, cu cea mai slabă prestaţie dintre toţi cei 42 de precursori
ai săi la Casa Albă. În mod absolut identic, cu o majoritate chiar şi mai
zdrobitoare decât în cazul fostului preşedinte american - 12% faţă de 19% -
românii l-au clasificat pe Băsescu drept cel mai nepopular preşedinte din
istoria de 37 de ani a prezidenţialităţii româneşti. Recent, „Washington Times”
arăta că, sub Băsescu, majoritatea populaţiei s-ar întoarce în epoca lui
Nicolae Ceauşescu, fostul lider comunist fiind favoritul nr. 1 al românilor în
sondaje (53%), faţă de ceilalţi trei preşedinţi români de după 1990. Acelaşi ziar
prestigios din capitala SUA consemna şi faptul că, la fel ca şi Bush jr.,
Băsescu a fost şi cel mai slab preşedinte din şirul celor patru preşedinţi ai
ţării. În România ultimilor ani reformele democratice şi de liberalizare a
pieţei au eşuat; economia de piaţă a împământenit
definitiv o cultură a corupţiei capitaliste; societatea, împărţită net între o
elită bogată şi săraci, adică marea majoritate a populaţiei, este învrăjbită;
au apărut nemulţumiri şi o reacţie negativă a majorităţii faţă de Uniunea Europeană,
iar toate aceste fenomene negative, afirma „Washington Times”, s-au petrecut în
timpul administraţiei Băsescu. Comenta astfel un cititor din România pe
marginea celor apărute în gazeta americană: „Cu cât Băsescu va sta mai mult la Cotroceni, cu atât ratingul lui
Ceauşescu va creşte continuu. În curând vom ajunge să se întâmple la fel şi cu
Gh. Gh. Dej şi, de ce nu, pentru că el a plătit datoria de război a României în
doar 14-15 ani şi i-a scos pe ruşi din ţară, România putând să se dezvolte
economic după aceea, fără monitorizare străină şi să împrumute bani pentru a
construi fabrici şi uzine, nu pentru a se distra cu ei o clică îmbogăţită peste
noapte, în frunte cu preşedintele ţării” (sic!) ;
2. După 11 septembrie
2001, după pornirea războiului împotriva terorismului internaţional şi invazia
şi eşecul din Irak, deci pe la începutul lui 2004, atunci când i-a înfruntat pe
criticii săi, în absolut toate ocaziile Bush a repetat, de sute de ori, aceeaşi
propoziţie: „Sunt un preşedinte în vreme de război” (I’m a war president, I’m a
war president). Aceste cuvinte, crede publicistul american Gary Kamiya, au
acţionat ca o vrajă, au avut un efect hipnotic asupra publicului, disperat ca
America să-i găsească şi pedepsească grabnic pe vinovaţi, eventual pe autori,
sau măcar pe cineva din spatele atentatelor, în orice caz să fie vorba de nişte
islamici... Pe de altă parte, pentru Băsescu media şi publicul românesc au
consacrat expresia: preşedintele – jucător. Profund greşită. În lupta politică,
Băsescu nu este un „preşedinte – jucător”. Nu se joacă. Este exact ca Bush. Băsescu
a fost din primele sale clipe la Palatul Cotroceni un „preşedinte pentru vremuri
de conflicte şi războaie”. A declanşat imediat confruntări externe cu
reprezentanţi ai Moscovei la Bruxelles şi cu lideri ai Uniunii Europene; a
trimis un număr ridicat de soldaţi români în Orientul Mijlociu – mai ridicat
decât al tuturor celorlalţi est-europeni – pentru prima oară după 60 de ani,
sub Băsescu, un soldat român a căzut în războiul deschis din Irak, în aprilie
2006; a pornit conflicte interne cu toate celelalte ramuri ale puterii, cu
propriul său Prim-Ministru, cu Parlamentul şi cu Justiţia; cu litera şi
spiritul Constituţiei; cu opoziţia social-democrată sau liberală. A fost provocător,
arţăgos, de multe ori a împins lucrurile la extrem, o bună perioadă de timp
aceste tactici conflictuale i-au adus un câştig important de imagine la un
public stresat, frustrat şi pus pe gâlceavă oriunde şi oricând, la piaţă, la
volan, pe internet şi în cabina de votare. În esenţa lucrurilor şi păstrând
proporţiile, la fel ca Bush jr., Băsescu a fost un „preşedinte în vreme de
război”. Un război ticluit şi provocat de el însuşi – „Războiul românilor
împotriva românilor”. În confruntarea politică din România, Băsescu a dovedit
cu prisosinţă că „ucide” politic, cu sânge rece, în „execuţii” publice. „Execuţii”
regizate de o medie clientelară; de o justiţie aservită de la cele mai înalte
niveluri şi până la comandouri de tineri procurori trimişi să terorizeze
populaţia satelor, exact la fel după cum detaşamentele de asalt S.A. înfiinţate
de Hitler imediat după ce a luat puterea, în 1933, au terorizat oraşele şi
satele Germaniei; de servicii secrete strict controlate şi ele, a căror
activitate principală şi ilegală este să scruteze îndeaproape populaţia şi să
aducă dovezi „compromiţătoare” împotriva tuturor; în sfârşit, de tot felul de
agenţii şi departamente, instrumente personale ale unui „preşedinte în vremea
războiului românilor contra românilor”, de şantaj şi pentru întocmirea de
dosare penale pentru politicieni din opoziţie, oameni de afaceri care nu
„cotizează”, lideri sindicali, publicişti importanţi etc.;
3. Pe plan extern, şi Bush
şi Băsescu şi-au câştigat aceeaşi reputaţie negativă, prin faptul că ambii au
adus prejudicii grave de imagine ţărilor lor. Percepţia internaţională a administraţiei
neoconservatoare Bush jr. s-a înrăutăţit considerabil după invadarea Irakului,
influenţa SUA a intrat în declin chiar şi printre aliaţii lor tradiţionali.
Antiamericanismul a luat proporţii necunoscute în trecut, şi-a aflat originea,
în cea mai mare măsură, în politica neinspirată a preşedintelui Bush jr. în
Irak şi s-a manifestat din Marea Britanie, Polonia şi România, până în lumea
musulmană şi ţările Americii Latine; din Asia Centrală, Pakistan şi Indonezia,
şi până în Coreea de Sud. Din anul 2003 şi până în 2008, procentul europenilor
occidentali care au dorit ca Statele Unite să conducă destinele lumii a scăzut
dramatic, de la 64% aproape de 20 %, la fel încrederea în Bush s-a diminuat cu
zeci de procente. Majoritatea publicului, din întreaga lume, a crezut că
administraţia Bush jr. a acţionat numai pentru interesele sale, ignorându-le pe
ale aliaţilor euroatlantici, ceea ce a amplificat opoziţia generală faţă de
unilateralismul SUA în afacerile internaţionale. Tratamentul prizonierilor
islamici la Bagdad şi la Guantanamo a provocat pretutindeni o reacţie atât de
negativă, încât fostul consilier pentru Securitatea Naţională, Zbigniew
Brzezinski, a apreciat că simbolul Americii nu mai este Statuia Libertăţii, ci
temniţa de maximă securitate de la baza militară americană din Cuba. Totodată,
sprijinul public pentru NATO s-a diminuat, în paralel cu intrarea Americii
într-un con de umbră, precum şi cu transformarea treptată a organizaţiei
dintr-una militară, într-una de control politic, pază, intervenţie şi
securitate. Cu Băsescu, lucrurile au stat exact la fel. Anunţul făcut la
inaugurare, că axa Washington – Bucureşti va fi vectorul exclusiv al politicii
externe a României în viitor, a stârnit imediat critici vehemente la
principalele Cancelarii vest-europene, a dus la instaurarea aproape spontană a
unei carantine politice şi diplomatice împotriva României, în vestul şi estul
Europei. A început lungul „îngheţ” al politicii externe româneşti, de aproape
opt ani. În aceşti opt ani, câştigurile firave de imagine obţinute de
preşedinţi şi guvernări anterioare, apropierea de puternica Franţă şi alte ţări
mai importante din vestul continentului; rezultatele pozitive, puţine câte au
fost, obţinute în cursului procesului de preaderare, aderarea propriuzisă de la
1 ianuarie 2007, toate acestea s-au risipit treptat, anihilate de performanţa negativă
generală a administraţiei Băsescu. România preluată de acesta în decembrie 2004
a involuat mult pe plan intern, la fel pe plan extern, deficitul de imagine internaţională
a ţării este astăzi mai adânc şi, aparent, mai de neremediat ca oricând în
trecut. După aproape şase ani de la intrarea în Uniunea Europeană, absorbţia
fondurilor europene continuă să nu se întâmple şi va împinge, probabil,
Bruxellesul către gestul radical al suspendării lor; porţile spaţiului Schengen
rămân zăvorâte; cooperarea regională este aproape zero; proiectele de
dezvoltare şi integrare continentală zac neatinse, cel mult în stadiul de
studii de fezabilitate, şi sunt resuscitate ocazional, în cazul investigaţiilor
nu ştiu cărei comisii sau comisar UE, sau ale mediei. Împreună cu cele ale
ţării, reputaţia şi imaginea externă ale instituţiei prezidenţiale sunt
pulbere. În ce priveşte imaginea negativă pe plan internaţional adusă ţărilor
lor, Statele Unite şi România, între Bush jr. 2006-2008 şi Băsescu 2012 s-a
instalat un semn de egalitate perfectă;
4. Bush jr. şi Băsescu au
ajuns preşedinţi în aceleaşi condiţii
contestate şi neelucidate nici până astăzi, victoriile lor electorale
rămân suspectate că s-au produs în urma unor fraude, presiuni şi şantaje.
Astfel, la 7 noiembrie 2000, la West Palm Beach, existând bănuiala că
republicanii ar fi fraudat alegerile, cazul a ajuns în Curtea Supremă a
statului Florida, decizia a întârziat o
lună, s-a procedat la o a treia numărare a voturilor, mecanică. În final, după
presiuni insuportabile, Bush jr. a avut câştig de cauză, a devenit preşedinte
cu voturile electorilor, dar cu peste jumătate de milion mai puţine voturi
populare la nivel naţional, decât adversarul său democrat, caz unic în istoria
de peste 200 de ani a alegerilor prezidenţiale americane. La fel, la Bucureşti,
pe traiectoria setată (locked up) probabil undeva în Virginia, Maryland, sau
District of Columbia încă din 2000 (câştigarea Primăriei Capitalei) şi 2001
(câştigarea Pd-ului), Băsescu a revenit în forţă în 2004, a vorbit de fraudarea
electronică a alegerilor şi a ameninţat cu o mare revoltă „portocalie” în Piaţa
Universităţii (scenariul ucrainean); s-a
linştit brusc cu două zile înainte de turul II, a anunţat la ultima apariţie
televizată, la B1 TV, că „România va rămâne ancorată în politicile SUA”, ticluite,
ziceam mai sus, în Virginia, Maryland sau District of Columbia; ambasadorul efemer
american la Bucureşti, Jack Dyer Crouch II
(specialist în „revoluţii portocalii” în fostul spaţiu ex-sovietic,
spuneau surse ale vremii), s-ar fi întâlnit cu contracandidatul Adrian Năstase
chiar în seara lui 12 decembrie, cu o oră sau două înainte de închiderea turului
II (afirmau aceleaşi surse), tur II pe care Băsescu l-a „suflat” pe ultimul
metru PSD-ului şi candidatului său şi a ajuns, astfel, preşedintele României. La fel în 2009, l-a învins pe pesedistul
Mircea Geoană tot în turul II şi tot „la fotografie”. A câştigat halucinant, cu
voturile umflate ca număr ale emigraţiei de la Paris (oficial, un vot la
fiecare 13 secunde, cât timp urnele au stat deschise!), la câteva zecimi de
procent, după ce pierduse, exact la fel ca Bush jr. în 2000, voturile la nivel
naţional, adică cele din ţară (?!) Din 2000 şi până în
prezent, cariera prezidenţială şi, în general, politică a lui Traian Băsescu,
susţinută de cercuri interesate de la Washington, a fost şi rămâne o fraudă
imensă. Şi o insultă la adresa democraţiei, a alegerilor libere într-un stat
european membru al Uniunii Europene şi al NATO, precum şi la adresa poporului
român.
5. Un episod mai puţin
cunoscut sau mediatizat din preocupările lui Bush jr. după ce a ajuns
preşedinte, este că a preluat de la tatăl său,
fostul preşedinte George Bush sr., îndeletnicirea de a întocmi şi păstra
dosare ale politicienilor şi altor oameni influenţi, pentru a compromite,
şantaja şi înlătura adversari, la necesitate. Surse americane ale vremii au
afirmat că Bush tatăl, fost director al CIA, a fost, la rândul lui, profund impresionat
de eficienţa cu care, timp de patru decenii, Edgar Hoover, creatorul FBI, a
folosit sute şi sute de documente reale şi fabricate, pentru a elimina,
compromite, sau şantaja adversari şi personalităţi publice incomode (Charlie
Chaplin, John Lennon, Eleonor Roosevelt, soţia preşedintelui Roosevelt, fostul
preşedinte John Kennedy etc.), sau pentru a se apăra de acuze şi dezvăluiri
împotriva sa (homosexualism, este îngropat în Cimitirul Congresului, de la
Washington, la câţiva paşi de „prietena” sa, domnul Clyde Tolson, fost
prim-adjunct al său la Birou, mai mulţi congresmani americani au cerut, ultima
oară în 2001, ca sediul central al FBI-ului din Washington, D.C. să nu mai
poarte numele lui, J. Edgar Hoover, „o pată pe această clădire...”). Din 2006
şi până către sfârşitul lui 2008, aceste dosare compromiţătoare l-au ajutat
decisiv pe Bush jr. să „liniştească” adversari din Congresul SUA, senatori ori
reprezentanţi care au cerut demiterea sa (impeachment)
şi, în cele din urmă, să supravieţuiască la Casa Albă până la încheierea
mandatului. La Bucureşti, clona prezidenţială Băsescu a îmbinat în mod strălucit
experienţa trecutului său comunist, ca informator de frunte al fostei
securităţi şi membru local important al partidului unic, cu experienţa noului
prezent capitalist, experienţă veche din 1935, pe filiera Hoover, FBI – Bush
tatăl, CIA – Bush fiul, şi a instaurat în România cel mai eficient şi mai temut
sistem de supraveghere, şantaj şi control politic din toată Europa de Est, de
după căderea comunismului. „Dosariada naţionlă”, să-i spunem aşa, inaugurată de
Băsescu la debutul primului său mandat, în decembrie 2004, continuă şi astăzi,
după opt ani, şi a costat România zeci de miliarde de lei noi din banii
publici, în infrastructuri şi ore-lucru la Preşedinţie, Parlament, Guvern,
ministere, CSM, procuraturi, parchete, DNA (imediat după instalarea Guvernului
USL, la 7 mai trecut, DNA a anunţat că are nevoie şi că va achiziţiona sisteme
şi aparatură de monitorizare video/audio ultrasofisticate...), ANI, tribunale,
judecătorii, instanţe superioare, poliţie, penitenciare, servicii secrete, mii
şi mii de mandate de interceptare şi milioane de ore de înregistrări şi ascultare
( în iulie-august, la solicitarea poliţiei politice DNA, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a aprobat de 80 de ori mai multe mandate de ascultare
vizând demnitari, decât în aceeaşi perioadă a anului trecut!), secretizări,
filaj pedestru, auto şi electronic, comunicaţii terestre şi spaţiale etc. Se
monitorizează telefonia fixă şi mobilă, internetul şi e-mailurile populaţiei,
se instalează instrumente de supraveghere în maşini personale, se verifică
conturi personale de bancă, tranzacţii locale şi internaţionale, au apărut
instrumente biometrice de spionaj instalate în locuri publice etc. Şi,
bineînţeles, totul se întâmplă în numele luptei contra corupţiei şi al luptei
pentru reabilitarea justiţiei în România, dar absolut nimeni nu este convins şi
nu ştie unde este linia de demarcaţie – dacă există vreuna – între ceea ce
spune un preşedinte mincinos, la fel de mincinos ca modelul său, Bush jr., şi
realitate. Iar realitatea revoltătoare a „Dosariadei naţionale” este că,
astăzi, zeci, sute de adversari politici care nu au fost de acord cu regimul
dictaturii personale a lui Traian Băsescu şi al camarilei sale de hoţi, au toţi
dosare penale, suportă tot felul de restricţii şi umilinţe, sunt privaţi de
drepturi constituţionale şi civile, sunt terorizaţi, sau au înfundat puşcăriile;
6. Imediat după atacurile
teroriste de la 11 septembrie 2001, Bush jr. şi echipa de neoconservatori din
jurul său au acaparat naţiunea înspăimântată americană şi au făcut-o să-i
urmeze, fără întrebări, în praful şi bezna din plină amiază, de după prăbuşirea
turnurilor gemene din New York. Din acea zi, administraţia a refuzat orice
dialog cu toată clasa politică, inclusiv colegii republicani, a ignorat orice
hotărâre judecătorească, a ignorat Curtea Supremă şi Congresul; şi-a depăşit atribuţiile
constituţionale prin crearea Curţii de
supraveghere a informaţiilor externe, o agenţie total secretă; a spulberat
libertăţile civile ale poporului american prin alte acţiuni legislative
neconstituţionale (Patriotic Act 1 şi Patriotic Act 2). Pentru a controla
nemijlocit justiţia, Bush jr. a destituit un număr de şapte magistraţi
superiori de la Curtea Supremă şi Ministerul Justiţiei, au urmat apoi demisiile
altora, iar Congresul a tăcut mâlc şi nu a investigat nimic. A făcut două
numiri dintre oamenii săi de casă la conducerea Curţii Supreme, a numit 61 de
judecători la Curţile de Apel, precum şi alţi 261 la Curţile districtuale.
Le-au urmat alte 324 de numiri în tot sistemul judiciar, la toate nivelurile,
şi-a asigurat, astfel, pentru o bună perioadă de timp, aproape şase ani,
controlul discreţionar asupra întregului sistem judiciar american. În România,
de aproape opt ani, Traian Băsescu procedează exact la fel. O Curte
Constituţională aservită l-a scăpat recent de la demitere, controlul său asupra
justiţiei, la toate nivelurile (Consiliul Superior al Magistraturii, parchete,
procuraturi, instanţe judecătoreşti etc.), îngreunează enorm strădania
Guvernului Ponta şi a opoziţiei USL, ajunsă la putere, de a urgenta
debăsificarea justiţiei, a administraţiei, a întregii Românii, aşa cum s-a
întâmplat, demult, cu denazificarea în Germania, în primii ani postbelici,
1945-1947;
7. În timpul preşedinţiei lui Bush jr., serviciile de informaţii americane
au trecut prin vremuri foarte grele. CIA a trebuit să culeagă
informaţii, spre a afla, apoi, că
beneficiarii nu sunt interesaţi de ele. A fost nevoită să asculte
argumente fabricate pentru pornirea războiului în Irak şi să tacă, deşi ştia că
evidenţa faptelor arată cu totul altceva. Din pricina încurcăturilor făcute de
oamenii lui Bush jr., a pierdut agenţi operativi. A fost învinuită şi arătată
la nesfârşit cu degetul pentru acţiuni ilegale în Europa, unde s-au emis
mandate de arestare pe numele lucrătorilor ei – şi acum, la 19 septembrie, după mai bine de opt ani, Curtea de Casaţie a
Italiei a confirmat condamnările, în lipsă, în cazul celor 23 de agenţi CIA
judecaţi în 2004 pentru răpirea, la Milano, a unui cetăţean egiptean. Spus în
câteva cuvinte, agenţia a fost „Cenuşăreasa” administraţiei, a ajuns „o armată
personală a lui Bush, folosită pentru proiecte secrete” şi „a fost transformată
într-un fel de unitate de comando a preşedintelui”, afirmau încă din 2005 surse
din interiorul serviciilor. Citatul biblic de la intrarea în foaierul clădirii
CIA, din Langley, statul Virginia: „Şi vei şti adevărul şi adevărul te va
elibera”, a fost dat uitării de către Bush jr., pretins practicant al Bibliei. Minus
citatul din Biblie de adineaori, toate acestea sună foarte cunoscut şi aici, pe
Dâmboviţa, unde şi Băsescu, exact la fel ca “bunul său prieten” Bush, a
înlăturat şi el de la conducerea agenţiilor de informaţii directori care vedeau
lucrurile altfel, şi-a subordonat şi a transformat comunitatea de informaţii
naţională într-un serviciu propriu, pentru susţinerea şi apărarea intereselor
sale politice, sau personale. Acest gen de situaţii abundă de peste şapte ani,
este de o gravitate deosebită faptul că, în ultimii doi ani, de când aproape întreaga societate românească
l-a repudiat, sau i-a devenit ostilă, Băsescu a folosit şi foloseşte în aşa fel
serviciile secrete, încât echilibrul dintre securitatea naţională, şi
drepturile constituţionale şi libertăţile civile ale cetăţeanului român a fost
rupt;
8. „A fost o piesă de
teatru absurd, dar solemnă şi venerabilă. Membrii presei au fost conduşi în
sală încolonaţi doi câte doi, întocmai ca şcolarii într-o excursie la Grădina
Zoologică. Preşedintele a
refuzat să răspundă la întrebări din sală şi a ales reporteri de pe o listă pe
care o avea în buzunar. Dialogul care a rezultat a fost atât de bombastic,
încât nici el nu a mai putut rezista şi, într-un moment de-a dreptul jenant,
i-a scăpat pe gură porumbelul, că întreaga seară a fost regizată în prealabil.
Nu numai că ziariştii s-au întrecut între ei să-i pună întrebări aprobate
anterior, dar au mers atât de departe, încât au părut că sunt aplaudaci
angajaţi, fluturând mâinile pe sus şi glumind în scaune, ca să dea impresia de
naturaleţe şi a unei conferinţe de presă spontane”. Sună ca o conferinţă de
presă a lui Nicolae Ceauşescu din anii ’80 din secolul trecut, anii cei mai negri, ai
dictaturii comuniste, nu? Nu.
În realitate, astfel a arătat o întâlnire a lui Bush jr. cu presa la Casa Albă,
la 3 martie 2003, în relatarea publicaţiei new yorkeze „Vanity Fair”, numărul
din iunie 2003! După atacurile de la 11 septembrie 2001 şi
până la invazia Irakului, în martie 2003, Bush jr. a redus la tăcere aproape
toată mass-media, nimeni nu a întrebat şi nu a comentat nimic despre
pregătirile pentru război. Lipsit de analize şi dezbateri în presă şi la
televiziuni asupra politicii internaţionale, publicul american a rămas ancorat
în clişee excepţionaliste, false şi dăunătoare. Aliniat lui Bush şi neoconservatorilor
săi, megaimperiul mediatic al lui Rupert Murdoch – televiziunile Fox News
Channel şi Fox Television Station, cu 20 de posturi acoperind peste 40% din
teritoriul SUA, reţelele internaţionale Sky, National Geographic şi Fox Kids,
plus 130 de ziare, printre care „The New Yorker”, „New York Post”, „Washington
Times”, „Wall Street Journal” şi „London Times” – a privat publicul de
adevăratele ştiri şi dezbaterea corectă. Au fost subordonate reţele de radio
naţionale şi puse să realizeze emisiuni „live”, în realitate adunări populare
pentru susţinerea războiului organizate de sindicate („Rally for America”). Au
fost acaparate reţelele de radio în limba spaniolă pentru populaţia hispanică
din SUA (Clear Channel FM, cu acoperire 50% din teritoriu şi peste 70% din
hispanici). Negăsind în Irak arme de distrugere în massă, Bush a inventat,
pentru americani, arme de confuzie în massă, adică ştiri fabricate. Cu excepţia
câtorva publicaţii şi televiziuni care au rezistat, media a fost o mascaradă,
care a durat până către începutul lui 2005. A fost, astfel, creat cetăţeanul
neinformat al Statelor Unite ale Americii. După cum, la fel ca şi Bush jr.,
Băsescu a reuşit să controleze o bună parte din media românească şi să o
transforme tot într-o mascaradă. Într-un fel, i-a venit mai uşor să facă acest
lucru, decât modelului său prezidenţial de la Washington. La sfârşitul lui 2004
a ajuns preşedinte în România, o ţară cu o populaţie prea puţin sau deloc
informată, cu instituţii democratice fragile, cu o guvernare şi un Parlament
sub presiunea continuă a intereselor politice şi economice şi, mai ales, cu o
mass-media nevertebrată, „înfometată” etern şi în perpetuă căutare
de sponsori. Băsescu a fost şi rămâne, deocamdată, susţinut de mai multe
televiziuni, de ziare, agenţii de presă şi, bineînţeles de câteva lichele
abjecte, croite de vremuri, interese şi propria lipsă de caracter, după chipul
şi asemănarea lichelei prezidenţiale.
9. Între 5 decembrie 2005 şi 10 iunie 2008 au existat
şapte iniţiative oficiale pentru demiterea (impeachment)
lui Bush jr. Cea mai importantă a fost ultima, cu 35 de capete de acuzare
împotriva preşedintelui, votată la 25 iulie cu 251 pentru, faţă de 166 contra.
Şi totuşi, aparent inexplicabil, în continuare nu s-a întâmplat nimic, al
doilea mandat al lui Bush a expirat la 20 ianuarie 2009, odată cu el şi obiectul
iniţiativei de demitere. Că lucrurile vor evolua astfel, s-a prefigurat încă
din 2006, cînd democraţii au câştigat ambele Camere ale Congresului, dar Nancy
Pelosi, lidera Camerei Reprezentanţilor, a afirmat limpede că demiterea
preşedintelui nu este o prioritate pe agenda de lucru a noii majorităţi din
Cameră şi de la Senat („off the table”). De ce oponenţii lui Bush jr. au
renunţat la îndepărtarea sa, deşi ar fi putut s-o obţină uşor? Au existat, în
acei ani, tot felul de explicaţii, nici una pe deplin satisfăcătoare. Răspunsul
trebuie căutat, mai degrabă, într-o situaţie mai veche, cu un impact major, de
durată, asupra instituţiei prezidenţiale americane. În 1974, după scandalul
Watergate şi declanşarea procedurilor de impeachment,
fostul Richard Nixon a fost primul preşedinte din istorie forţat să plece de la
Casa Albă înainte de expirarea mandatului. Acest fapt a avut consecinţe
profunde, politicienii şi, mai ales, publicul american au înţeles că dispun de
un instrument politic nou şi puternic, pentru a înlătura „din mers” şefi ai
Executivului care ar duce politici contrare intereselor naţiunii. De 40 de ani
încoace cuvântul impeachment a fost
readus în actualitate în repetate rânduri, în vremea mandatului lui Bill
Clinton, a lui Bush jr şi, în această primăvară, a lui Obama, ultima oară pe
motivul folosirii neautorizate a forţei militare în Libia. Şi totuşi, în toate
trei cazurile, demiterile nu s-au întâmplat, pentru că establishmentul politic
american a mai înţeles ceva, ceva foarte serios: că înlăturarea preşedinţilor
în funcţie echivalează, cumva, cu un act de „regicid”, că ”regicidul”
destabilizează, pe mai multe decenii, echilibrul „natural” într-un sistem
pretins democratic şi că acelaşi „regicid” nu este o pildă civică bună pentru
absolut nimeni, politicieni, sau poporeni; că demiterea dă cetăţeanului
obişnuit o senzaţie excesivă de forţă politică, că nu este şi nu trebuie să
devină o practică curentă pentru remedierea erorilor din managementul executiv
suprem, oricât ar fi ele de evidente; în sfârşit, că demiterea erodează
periculos imaginea, autoritatea şi prestigiul Casei Albe, ca simbol al forţei
instituţiei prezidenţiale americane în lumea întreagă. Dată fiind alianţa
politică şi militară dintre România şi SUA, preţuită la Washington, precum şi
susţinerea făţişă de care preşedintele român beneficiază de opt ani, în toate
ocaziile, este posibil ca de acelaşi tratament, al neacceptării înlăturării
sale din funcţia de preşedinte în timpul exercitării mandatului, să fi
beneficiat şi Băsescu, din partea decidenţilor de politică externă americană. Dacă
această „filosofie” a establishmentului politic american, privind
„inamovabilitatea” preşedinţilor în cursul mandatelor, contrară deopotrivă şi
Constituţiei Statelor Unite şi Constituţiei Românei, a fost în această vară exportată
şi aplicată la Bucureşti şi l-a salvat pe Băsescu după Referendumul naţional de
la 29 iulie, atunci democraţia a primit o lovitură grea în România. La fel
imaginea Americii în acestă ţară, cu consecinţe imprevizibile pe termen mediu,
sau mai lung...
Ar fi multe, foarte multe
de zis. Spre a încheia, am spune doar că Băsescu s-a impregnat în asemenea
măsură de ideea parteneriatului cu fosta administraţie americană, încât până şi
cuvintele, retorica şi stilul său de conducere au început să semene cu cele ale
lui Bush, de acum câţiva ani. Îl priveai pe preşedintele de la Bucureşti şi
aveai senzaţia că vezi un film cu preşedintele de la Washington în anii
2002-2006, în vremea pregătirii războiului, a invaziei şi a împotmolirii din
Irak. Spunea Bush că luptă
contra terorismului şi că securitatea Americii se joacă în Irak? Spunea şi
Băsescu, mai ales când erau americani de faţă, că „securitatea României depinde
de rezolvarea situaţiei din Irak”(?!). Spunea Bush că luptă în Irak pentru
democratizarea acelei ţări? Spunea şi Băsescu la 4 iulie, pe şoseaua Kisseleff,
sau la alte ocazii, că românii se află în Irak „cu scopul democratizării”. A
controlat Bush o bucată de vreme Congresul? Se zbate şi Băsescu, de când se
ştie preşedinte, să controleze Parlamentul. A crezut Bush că militarismul său
„macho” va compensa nemulţumirile americanilor, provocate de situaţia internă?
La fel a crezut şi Băsescu, maimuţărindu-se în haine de camuflaj la televiziuni,
la întâlniri cu soldaţi români, acasă, ori în Irak. S-a opus Secretarul de Stat
(Prim-Ministrul SUA) Colin Powell purtării războiului şi a fost nevoit să
demisioneze? Întrucât Primul-Ministru Tăriceanu a ridicat, în vremea mandatului
său, problema retragerii militarilor români din Irak, şi Băsescu l-a vrut
demisionar. Când lucrurile au început să meargă prost în Irak, s-a închis Bush jr.
în biroul său şi a încetat orice dialog cu toată clasa politică, inclusiv cu
proprii republicani, a ajuns cel mai izolat preşedinte din timpurile moderne
ale Americii? La fel face şi Băsescu, a evitat orice dezbatere democratică cu un
veto copie xerox din stilul prezidenţialităţii imperiale a lui Bush jr., nu a
discutat situaţia dificilă din Irak cu nimeni, cu opoziţia, sau cu Alianţa DA,
cea care l-a adus la putere; s-a
închis astăzi în cercul lui tot mai strâmt de penali, impostori, foşti tovarăşi
de furăciuni, muieri deocheate, clienţi cu foamea-n gât, magistraţi şantajaţi
şi şantajabili s.a.m.d. A ignorat Bush opinia publică şi a mers înainte în
Irak? A ignorat-o şi Băsescu, deşi
majoritatea românilor ar fi vrut să-i vadă pe soldaţi întorşi acasă etc.
Băsescu a fost şi a rămas clona lui Bush jr., cel mai slab şi mai nepopular
preşedinte din toată istoria americană, detestat de propria sa naţiune şi detestat
pretutindeni, în lume. Bush, poreclit “Vandalul global”, despre care reputatul
Pew Research Center, de la New York, în sondajul “Global Attitudes”, efectuat
în 2007 în 47 de ţări ale lumii, releva că a fost considerat cel mai nepopular
preşedinte american din toate timpurile. “Vandalul global” Bush jr. a fost şi
rămâne modelul patetic şi sursa total neinspirată de „inspiraţie” politică şi morală pentru Băsescu, „Vandalul local” din România.
Epilog
Ca preşedinte, Bush jr. a
debutat cu un rating de popularitate foarte bun, de peste 50%, l-a menţinut
până la încheierea primului mandat, cu o cifră record de 90% după 11 septembrie
2001. După începutul lui 2005, cu toată împotmolirea din Irak şi scandalul cu
tratamentul prizonierilor islamici la
închisoarea Abu Ghraib, din Bagdad şi la baza Guantanamo, din Cuba,
ratingul său a scăzut foarte puţin, americanii au continuat să-i dea credit
şi să-l susţină. Apoi, spre sfârşitul
verii, din motive numai de ea ştiute, Natura s-a dezlănţuit, aproape ca
niciodată în trecut. Cel mai ucigător şi mai distructiv uragan tropical din
ultimele decenii, uraganul Katrina, a lovit Florida şi statele de la Golful Mexic,
a urcat înspre Nord până sus, în Kentuky, a culcat la pământ pomi în Manhattan,
la New York şi s-a domolit abia în Canada, în Ontario şi în regiunea Côte Nord,
din Quebec. La New Orleans digurile au cedat, apele oceanului au intrat 20 km
în interior, peste 1.800 de oameni au pierit în furtună şi inundaţii,
autorităţile au fost complet depăşite. Bush jr., personal, a fost acuzat de
management defectuos, lipsa unei viziuni de lider în momente grele pentru ţară
şi de rasism. „Katrinagate” a devenit cuvântul anului 2005 şi, din acel moment,
ratingul lui a coborât catastrofal, a ajuns la 19% şi nu şi-a mai revenit niciodată,
până când a părăsit Casa Albă. La Bucureşti, în 2007 Băsescu a obţinut un scor
formidabil la Referendumul pentru demiterea sa, 74,48% dintre alegători au decis
ca el să rămână în scaunul prezidenţial, peste doi ani mulţi ameţiţi au votat
iarăşi pentru el şi i-au asigurat al doilea mandat la Palatul Cotroceni.
Ratingul lui s-a menţinut la cifre relativ ridicate, între 35% şi 50% şi apoi a
venit iarna năpraznică din ianuarie – februarie 2012, o iarnă cum românii nu
mai văzuseră de 60 de ani. Exact la fel ca şi Bush jr., Băsescu şi guvernul său
au fost complet depăşiţi. Pe un ger cumplit, de -32,5° Celsius, ratingul lui s-a
prăbuşit la 10-11%, o ţară întreagă i-a cerut demisia. Apoi, la Referendumul de
la 29 iulie, 87,52% dintre participanţi, adică 7,4 milioane de oameni, au votat
demiterea sa, în prezent ratingul său este sub 10% şi va rămâne acolo atâta
vreme cât va ocupa, ilegal, funcţia de preşedinte.
Uraganul tropical Katrina
SUA 2005 şi iarna siberiană România 2012 au provocat prăbuşirea definitivă a
lui Bush jr. şi a lui Băsescu în minţile oamenilor. Toţi analiştii media, toţi
politologii şi toţi experţii în instituţii prezidenţiale din lume nu pot
explica, în nici un chip, de ce Mama Natură dezlănţuită, două fenomene naturale
extreme şi perfect antinomice, căldura şi frigul, absolut fără nici o legătură
cu îndeletniciri omeneşti de orice fel, societate, politică etc., au anunţat
sfârşitul pentru aceşti doi preşedinţi.
Doi preşedinţi detestaţi şi repudiaţi de propriile lor popoare...
a.s. (asistat social)
Vasile Grădişteanu
15 septembrie 2012